Sîntem în Evul Mediu. În piaţa unui oraş, un şarlatan îmbrăcat în straie strălucitoare se mîndreşte că poate extrage dinţi fără să provoace durere. Complicele său, chipurile neîncrezător, face un pas înainte. "Scoţătorul de dinţi" se preface că-i extrage o măsea. Apoi ridică măseaua însîngerată ca orice ochi să o poată vedea. Cei ce au dureri de dinţi sînt încurajaţi ca, în schimbul unei sume frumuşele de bani, să scape o dată pentru totdeauna de durere. Tobele şi trompetele acoperă ţipetele, care ar putea descuraja muşteriii. Peste cîteva zile, cînd s-ar putea să apară cazuri grave de septicemie, şarlatanul însă nu va mai fi de găsit.
Astăzi, puţini dintre cei ce suferă de dureri dentare ajung pe mîna şarlatanilor. Stomatologii pot trata durerile dentare şi, în multe cazuri, pot preveni pierderea dinţilor. Chiar aşa stînd lucrurile, multora le e teamă să meargă la dentist. Cunoscînd tehnicile folosite la început de dentişti pentru a alina durerea, îi vom aprecia mai mult pe stomatologii zilelor noastre.
Cariile dentare reprezintă, după cît se pare, cea mai răspîndită boală după răceală.
Şi cei de viţă nobilă sufereau
Deşi era regina Angliei, Elisabeta I nu a putut face nimic ca să scape de durerile de dinţi. Observîndu-i dinţii înnegriţi, un german venit în vizită pe meleagurile Angliei a spus că "mai toţi englezii aveau problema aceasta, deoarece erau mari consumatori de zahăr". În decembrie 1578, durerea deja o chinuia pe regină zi şi noapte. Medicii i-au recomandat extragerea dintelui afectat, dar ea a refuzat, poate chiar de teamă să nu o doară şi mai tare. Pentru ca ea să prindă curaj, John Aylmer, episcop de Londra, a pus să-i fie extras, chiar în faţa ei, un dinte, pare-se, cariat. Un gest galant din partea lui, mai cu seamă dacă ne gîndim că bătrînul nu mai avea prea mulţi dinţi.
Pe vremea aceea, cine voia să-şi scoată un dinte mergea la bărbier sau chiar la fierar. Întrucît, cu timpul, zahărul a ajuns un produs la îndemîna oricui, tot mai mulţi au început să sufere de dureri de dinţi. Aşa a crescut şi cererea de persoane calificate în extragerea dinţilor. Prin urmare, unii medici şi chirurgi au început să se gîndească la metode de tratare a dinţilor bolnavi. S-au văzut însă nevoiţi să înveţe singuri, pentru că specialiştii în domeniu nu voiau să divulge tainele meseriei, iar cărţi pe această temă erau prea puţine.
La o sută de ani după Elisabeta I, în Franţa domnea Ludovic al XIV-lea. Durerile de dinţi l-au torturat aproape toată viaţa. În 1685, regele a cerut să i se extragă dinţii de sus, din partea stîngă. Unii susţin că, din pricina durerilor date de infecţiile dentare, monarhul a luat în acel an catastrofala hotărîre de a semna edictul ce anula libertatea de închinare în Franţa, act ce a dat naştere unui val de persecuţii crunte asupra minorităţilor religioase.
Zorii stomatologiei moderne
Stilul de viaţă excentric al lui Ludovic al XIV-lea şi-a pus amprenta asupra societăţii pariziene, contribuind întrucîtva la dezvoltarea stomatologiei. Pentru a avea trecere la curte şi în societate, trebuia să arăţi bine. Cererea de dinţi falşi, purtaţi doar pentru a face impresie, a dus la apariţia unui nou tip de chirurgi: dentiştii care lucrau pentru o clientelă de lux. Pierre Fauchard, cel mai de seamă dentist din Paris, învăţase secretele chirurgiei pe navele franceze. Îi critica aspru pe chirurgii care lăsau extragerea dinţilor pe seama nepricepuţilor bărbieri sau a şarlatanilor. Fauchard a fost primul chirurg stomatolog, nume pe care şi l-a dat el însuşi.
Punînd capăt obiceiului de a ţine ascunse tainele meseriei, Fauchard a scris în 1728 o carte în care dezvăluia toate procedurile pe care le cunoştea. De aici renumele de "părinte al stomatologiei". A fost cel dintîi care şi-a invitat pacienţii să şadă pe un scaun stomatologic, şi nu pe podea. Deşi a inventat cinci instrumente pentru extragerea dinţilor, Fauchard nu a fost un "scoţător de dinţi". A mai conceput o freză stomatologică, a inventat metode de astupare a cariilor dentare, a învăţat să umple canalul radicular şi să fixeze un dinte artificial pe rădăcină. Protezele dentare făcute de el erau din fildeş cioplit şi erau prevăzute cu un arc ce ţinea proteza superioară la locul ei. Fauchard a făcut din stomatologie o profesie. Prestigiul i-a crescut, ajungînd cunoscut pînă dincolo de Atlantic.
Chinul primului preşedinte al Americii
La o sută de ani după Ludovic al XIV-lea, în America, George Washington era chinuit de dureri de dinţi. Aproape în fiecare an fusese nevoit să-şi extragă cîte un dinte. Şi asta de pe la 22 de ani! Gîndiţi-vă la suferinţa ce trebuie să o fi îndurat cît a fost în fruntea Armatei Continentale! În 1789, cînd a devenit primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, nu mai avea niciun dinte.
Washington era disperat şi din pricina imaginii dezolante pe care o oferea: nu avea dinţi, iar protezele dentare nu-i erau pe măsură. El şi-a dat seama cît de important este să ai o înfăţişare plăcută, cînd, în calitate de prim preşedinte al unei noi naţiuni, lupta să devină o persoană publică. În acele zile, protezele nu erau turnate după o amprentă dentară, ci erau din fildeş cioplit. De aceea era extrem de greu ca cineva să aibă o proteză fixă. Englezii treceau şi ei prin aceleaşi încercări. Se zice că umorul negru, tipic lor, s-a născut din nevoia de a nu rîde cu toată gura şi de a-şi dezveli dinţii falşi.
Legenda spune că Washington purta dinţi de lemn. Dar nu e decît o legendă! Washington a avut proteze făcute din dinţi de om, din fildeş şi din plumb, în nici un caz din lemn. Stomatologii lui obţineau dinţii de om probabil de la jefuitorii de morminte. Cei ce făceau comerţ cu dinţi mai aveau o metodă de a face rost de "materie primă": mergeau în urma armatelor şi le scoteau dinţii celor căzuţi pe cîmpul de luptă sau celor ce trăgeau să moară. Nu ne miră că doar cei bogaţi îşi permiteau luxul de a purta proteze. Acestea au ajuns pentru orice buzunar doar prin anii 1850, cînd s-a descoperit cauciucul vulcanizat, folosit ulterior ca bază pentru proteze. Deşi dentiştii lui Washington erau adevăraţi pionieri în stomatologie, ei tot nu au putut să înţeleagă pe deplin cauza durerilor dentare.
Adevărul despre durerea dentară
Vechea concepţie că viermii provocau durerile de dinţi a persistat pînă în secolul al XVIII-lea. În anul 1890, Willoughby Miller, un stomatolog american ce lucra la Universitatea din Berlin (Germania), a descoperit de ce apar cariile dentare, una dintre principalele cauze ale durerilor de dinţi. Anumite bacterii, care se înmulţesc cu precădere în prezenţa zahărului, produc un acid ce atacă dinţii. Cum pot fi prevenite cariile? Răspunsul s-a găsit din întîmplare.
Ani la rînd dentiştii din Colorado (SUA) s-au întrebat de ce atît de mulţi localnici aveau dinţii pătaţi. În cele din urmă, au aflat cauza: excesul de fluor din apă. Studiind problema, cercetătorii au descoperit, din întîmplare, un lucru de importanţă capitală în prevenirea durerilor dentare: cei care au crescut în zone unde apa nu conţine suficient fluor au mai multe carii dentare. Fluorul, care se găseşte de obicei în apă, intră în alcătuirea smalţului dentar. Cînd persoanelor cărora le lipseşte fluorul în apa de consum li se administrează necesarul de fluor, incidenţa cariilor dentare scade cu pînă la 65 la sută.
În sfîrşit s-a elucidat misterul durerilor de dinţi: majoritatea sînt provocate de carii. Cariile pot apărea în prezenţa zahărului şi pot fi prevenite prin consumul de fluor. S-a descoperit însă că fluorul nu înlocuieşte perierea atentă a dinţilor şi folosirea aţei dentare.
În căutarea tratamentelor stomatologice fără durere
Înainte de descoperirea anestezicelor, tratamentul stomatologic era un chin pentru pacienţi. Dentiştii scobeau cu instrumente ascuţite dintele cariat, care provoca durere. Apoi umpleau cavitatea cu metal încins, ce ţinea loc de plombă. Cum pe atunci nu existau alte tratamente, cauterizau dintele care avea pulpa infectată introducînd în canalul radicular un fier înroşit în foc. Înainte de descoperirea instrumentelor adecvate şi a anestezicelor, extracţia era şi ea o experienţă îngrozitoare. Pacienţii se supuneau pînă la urmă unor astfel de torturi pentru că durerea de dinţi era insuportabilă. Deşi preparatele din opium, cînepă indiană şi mătrăgună se foloseau de secole, ele doar ameliorau durerea. Oare aveau vreodată stomatologii să facă intervenţii chirurgicale fără durere?
Proprietăţile anestezice ale protoxidului de azot (gaz ilariant) au fost remarcate la scurt timp după ce chimistul englez Joseph Priestley a obţinut această substanţă în 1772. Totuşi, nimeni nu a folosit-o ca anestezic pînă în 1844. La 10 decembrie, Horace Wells, un stomatolog din Hartford, Connecticut (SUA), a asistat la un seminar unde cei prezenţi erau întreţinuţi cu gaz ilariant. Wells a remarcat că, deşi o persoană şi-a julit fluierul piciorului de o bancă solidă, fiind sub influenţa gazului nu dădea semne că ar durea-o ceva. Wells era un om milos din fire şi-i era greu să-şi vadă pacienţii suferind din cauza tratamentului stomatologic. Numaidecît s-a gîndit să folosească gazul ilariant ca anestezic. Dar, înainte de a-l administra altora, s-a hotărît să-l încerce pe propria piele. A doua zi, s-a aşezat pe scaunul stomatologic şi a inhalat gaz ilariant pînă şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, colegul său i-a scos măseaua de minte cariată. Evenimentul a rămas înscris în analele istoriei stomatologiei. Începuse, în sfîrşit, era tratamentelor stomatologice fără durere!
De atunci, această ramură a medicinei a înregistrat mari progrese tehnologice. Aşadar, nu ezitaţi să mergeţi la dentist. Consultul stomatologic este astăzi o experienţă mult mai plăcută decît în trecut!
